Amorul ei se stinge ... E moarte-n jur si prinsa-n mrejele iubirii se sufoca de-atatea sentimente! E-o avalansa de ura si dispret ce tin captiva in cusca lor cea rece... o noua inima de fier ... care nu reuseste sa renunte la dragostea unui fugar,la dragostea unui suflet coplesit de greutatile vietii cotidiene.
      Privindu-l,simtintul acolo,simtindu-i prezenta,este cel mai bun lucru. Poate simti iubirea care-i curge prin vene chiar acum, atat de repede. E-un val de fericire imens care o copleseste.
     Cuvinte stalcite, rasete copilaresti, bujori accentuati - comportamentul si gesturile ei arata efectul propriului drog de care este atat de dependenta : o iubire care o distruge. E avida de sentimentul dragostei lui.

Rai pe-o insula pictata-n culori

       O barca pluteste lin pe malurile unui rau al paradisului.Sunt eu, cautand locul neprihanirii si al fericirii. O pata galbena uriasa se remarca pe cerul pictat in zeci de nuante albastre. O raza calda imi mangaie obrazul. Imi ridic privirea si , de-odata, o urma de alb taie galbenul soarelui. E norul la care tocmai m-am gandit. Visez si zambesc. Intr-o clipa , am ajuns in Rai. E acel Rai unde totul e realizat de-o pensula, de culori si de-un pictor priceput. E Raiul meu.
       Alerg printre copaci . Acum talpile imi sunt manjite de un verde inchis . E iarba . Aud zgmotul apei unei cascade si  brusc, ma trezesc in varful stancii de pe care curgea o apa curata si rece.De-aici , privesc in departare. Undeva , sus, pe-un deal, un arbore inalt, de-o tenta extravaganta de violet contrasteaza cu rosul macilor ce alcatuiesc un covor mirific, care te-mbata c-o mireasma dulce. Din nou, inchid ochii si uite-ma. Sunt aici , examinand cu atentie scoarta copacului. La atingere, o dunga maro imi ramane pe deget. Iar pantalonii mangaiati de maci  imi sunt patati de-o nuanta rosie accentuata. Din acest unghi, pot vedea casa de pe insula pe care tocmai ma gasesc. E casa visurilor mele. De alt fel , tot ce ma-nconjoara acum e idealul, e perfectiunea.
        Repetand aceeasi metoda de a ajunge la destinatie , ma aflu in fata unei alei imprejmuita de flori de tot soiul. Galbene, rosii, albastre , isi lasa urma pe hainele deja murdare de pete multicolore , predominand peisajul  . Cu o oarecare retinere, dechid usa si intru sfioasa. Inauntru , totul era impecabil, de vis.Ma apropii de fereastra si observ apele raului ce curgeau domol, la vale. O deschid, inchid ochii , si de-odata ma regasesc in   aceeasi barca cu vaslele-n mana. Uimita, privesc peisajul care acum cateva clipe era opera unui pictor de renume, dominata de vopsele de tot felul, si realizez ca a devenit realitate, iar eu tocmai mi-am descoperit adevaratul Rai.

Amintire - o dimineata la bunici in toiul verii

 E-o dimineata la bunici. Ceasul de pe noptiera care acum cateva clipe rasuna in toata incaperea se oprise - bateriile ii erau terminate si ... ale mele la fel. In camera din colt a casei batranei  patrunde un aer cald , iar razele soarelui ce pare sa puna stapanire peste tot ce ma inconjoara , imi ating obrajii , dandu-le o nuanta pura de roz. Inca obosita, ma ridic si ma uit pe fereastra deja deschisa , lucru ce imi arata inca odata ca imi va lipsi mult grija bunicii . Zambesc discret...
   Cuprind cu privirea lanul de grau de afara. Campia din fata mea pare ca nu are capat. Daca din cand in cand o pasare nu ar sageta cerul , as putea jura ca timpul sta in loc.Nici un latrat de caine, nici un ciripit de pasare nu strica linistea perfecta,caci seceta domina totul. Calmul naturii este atat de dens, iar linistea este atat de profunda , incat imi pot auzi bataile inimii . Privind pentru mai multe minute in sir acest tablou , simt cum ma scufund in natura cu toata fiinta.
   Nu cred ca exista ceva mai minunat ca o dimineata de vara calma , in care lumina ce se filtreaza prin crengi ,ca niste sageti sfasietoare,mangaindu-mi ochii, obrajii, buzele, mainile - toate partile corpului meu, reuseste , ca de fiecare data , sa imi readuca acelasi zambet modest de "buna dimineata" .

   Daca as fugi, as fi atat de puternic ... Ma ghicesc ratacind singur, fara teama de mine , fara griji, muncind si citind atat cat vreau eu. Cred ca nimeni nu m-ar recunoaste , intr-atat as vietui o viata straina.
   Cel din urma indemn la fuga m-a tulburat dupa ce am cunoscut , intr-o dimineata , pe-o banca la Sosea , si am petrecut patru ceasuri de vorba cu un vagabond . Citeam o nuvela de Panait Istrati . Vecinul meu de banca m-a rugat sa-i imprumut revista. A citit-o repede. Am intrat , apoi , in vorba. 
   L-am intrebat de ce a ajuns un om al strazii , un hoinar si-unul ce tanjeste dupa o privire calda de la un trecator oarecare.Tacere.Atunci cand unul dintre noi vroia sa spuna ceva, exista o anumita ezitare, un loc la vorba pentru celalalt si de aceea, era din nou tacere. Probabil nu-i prea placea sa vorbeasca despre propriul trecut ... Sau poate era tipul omului tacut si indiferent. Desi stateam cu ochii pe nuvela mea, gandul imi era tulburat de lucruri marunte legate de noul meu asa-zis "prieten".
   Deodata, el rupse tacerea. Acea fina tacere care mai era deranjata din cand in cand de zgomotul motorului unei masini sau de latratul unui caine.
  - N-am facut niciodata ceea ce eram nevoit si fara-ndoiala nici n-am de gand sa fac. Sunt libertin, dar nu sunt nici nelegiuit, nici ucigas. Eu m-am retras peste hotare pentru ca nu am acceptat sa fiu ca ceilalti de-aici : sa fiu o marioneta. Asta nu au inteles . Ei nu m-au inteles si nu ma vor intelege nicicand.E o lume nebuna , tinere. E o lume in care este pus sub semnul intrebarii fiecare lucru bun care se intampla si se indoieste de faptul ca se va mai putea intampla vreodata. O lume in care multi se umilesc pentru a obtine faima , succes si aur, sau chiar fericire. Altii stau si se gandesc la boala pana ce devin bolnavi ; altora le e frica de reusita toata viata pana realizeaza ca nu au obtinut nimic. E-un haos ... Ma-ntelegi?
     Il priveam fix pe omul care tocmai isi varsa amarul vietii lui.Acest simplu vagabond a fugit, revoltandu-se pe firea omeneasca ; mai precis, pe oamenii ce alcatuies aceasta comunitate bazata pe umilinta si comoditate. Brusc, am realizat ca traiesc intr-o lume plina de conditii.E un fel de joc. Si cum fiecare joc are regulile sale , ale acestuia sunt foarte stricte. Observam ca deznadejdile si patima din jurul meu se succedau neintrerupt, fara nici o zi de liniste. De aceea vroiam sa plec. Ma simteam neinteles. Singurul loc care ma mai alina era mansarda plina de amintiri , in care am crescut si-am invatat.
     Gandindu-ma profund, am realizat ca, fata de persoana cu care eram nevoit sa impart o banca la Sosea, eu eram totusi prea las sa ma aventure singur in acest univers al fatarniciei . nu stiam ce hotarare sa iau , prea slab ca sa fug, prea mahnit ca sa raman.
     Ceasurile-au trecut unul dupa altul , de parca nici n-au fost. Iar eu ... Eu am invatat ca nu e o lue perfecta.Dimpotriva. Am invatat ca fiecare lacrima , fiecare vorba rostia cu dispret , fiecare privire dusmanoasa , te pot face mai puternic. Sau ... cel putin asa reiese din spusele partenerului meu.
      Oare sa renunt la gandul meu de a fugi ce imi controleaza mintea? Da, ma intorc la prietenii mei si la visul de a ma gasi pe mine insumi , de a ma descoperi , de a-mi gasi sufletul pereche, acea fata pe care mi-o inchipui si despre care scriu lungi randuri in jurnalele mele numeroase.
      Astfel, am decis sa raman , sa-mi duc in continuare viata de adolescent miop, de redactor, de "doctor" , de baiat melancolic, si , cel mai important, de scriitor al unui roman pe care il voi pune la punct de-ndata ce ajung in mansarda mea.






  Cu mult rabdare, m-am pus in pielea personajului principal din "Romanul adolescentului miop" de Mircea Eliade, continuand un citat dupa propria gandire.Am incercat sa arat defectele lumii in care traim. Acum eu am fost acel adoescent miop care incearca sa se gaseasca pe sine , care-si pune intrebari si incearca sa gaseasca raspunsuri in aceast univers necunoscut inca lui.

Eram noi doi...

   Stau pe acelasi scaun din piele maro la biroul de munca. Scriu, scriu, scriu ... De ce scriu? Nu stiu. Poate pentru ca este singurul mod in care ma pot descarca, in care imi pot spune "of"-ul fara sa fiu intrerupta si judecata, fara sa fiu condamnata pentru modul meu de a gandi, de a vedea aceasta lume nu tocmai perfecta, de a spune lucrurilor pe nume.
    Ma uit pe fereasta si observ frunzele cum cad , pe rand, una cate una, facand , cu ajutorul unei reci adieri de vant, o adevarata miscare browniana. Trist. E trist cand stau si ma gandesc la toamna trecuta. Acea toamna cand noi, doi adolescenti orbiti de-o iubire frageda, ne plimbam pe aleile parca fara capat ale parcului. O toamna plina de ras, de plans, de dor. O toamna in care nu exista eu , sau el , ci noi. A fost . Acum , ca doi straini , trecem cu privirea-n pamant unul pe langa celalalt , evitand orice fel de contact , evitand orice fapt ce ne-ar putea reda din nou acea patima a visului, a euforiei, a iubirii. Dar de ce? De ce evitam sentimentul cel mai placut posibil , iubirea? Un lucru ce nu-l voi intelege nicicand. Te urasc pentru ca ma faci sa te iubesc atat de mult , sa cred si sa sper ca maine vei fi si tu parte a universului meu. Dar stai... Gresite-mi sunt vorbele... Tu insusi esti universul meu. Sau cel putin , erai... Dar sentimentele nu mor niciodata, pentru ca sunt "hranite" cu amintiri.De aceea ne este atat de greu sa trecem peste, sa mergem mai departe...
    Ma ascund in zadar sub una dintre mastile pe care le manuiesc asa de bine cand nu vreau sa mi se vada pe chip suferinta . Inca traiesc visul unei seri tomnatice, in care cuvintele frumoase si atingerile calde , imi mangaiau sufletul, ma alinau, imi dadeau puterea de a trece peste orice obstacol, si , cel mai important , imi aratau ca nu sunt singura in aceasta lume bazata pe umilinta ,ura si fatarnicie.
    Si totusi, uite-ma singura , in aceasta melancolica zi ploioasa de octombrie , incercand sa-mi controlez emotiile, si stergandu-mi din cand in cand cate-o lacrima care curgea usor pe obrazul meu. Ma lupt. Da, in zadar ma lupt cu gandul ca nu te voi revedea curand, ca tu esti cel care mi-a deschis ochii si-apoi te-ai indepartat , lasandu-ma sa parcurg singura aceste obstacole pe care sunt nevoita sa le trec pentru a putea invinge .
    Amuzant ... Suntem doi actori.Jucam aceasta poveste de dragoste cu intensitate.Si acum... Acum Romeo a recucerit-o pe Julieta. I-a aprins din nou acea flacara puternica in adancul inimii. Si-amandoi stiu ca intr-o zi se va termina totul. Si-amandoi adora aceasta provocare... Pentru ca gandul ca intr-o zi se va sfarsi aceasta nebunie ii face sa guste fiecare moment petrecut unul in prezenta celuilalt, ii face mai puternici.
   Voi iesi acum din lumea asta in care printul pe cal alb isi saruta printesa si ii jura iubire vesnica si voi incerca sa inchei aceasta pagina de jurnal , aceasta pagina de ganduri catre tine , iubite . Sfarsesc prin a observa ultima frunza cazuta pe poteca asfaltata .E plina de nuane rosii aprinse . Un rosu aprins ca flacara fostei noastre iubiri...
 

  "Iubirea e fragila. Nu stim intotdeauna sa avem grija de ea. Doar trecem prin ea , rugandu-ne la ce e mai bine si sperand ca acest lucru fragil va supravietui impotriva oricarui obstacol."