Daca as fugi, as fi atat de puternic ... Ma ghicesc ratacind singur, fara teama de mine , fara griji, muncind si citind atat cat vreau eu. Cred ca nimeni nu m-ar recunoaste , intr-atat as vietui o viata straina.
   Cel din urma indemn la fuga m-a tulburat dupa ce am cunoscut , intr-o dimineata , pe-o banca la Sosea , si am petrecut patru ceasuri de vorba cu un vagabond . Citeam o nuvela de Panait Istrati . Vecinul meu de banca m-a rugat sa-i imprumut revista. A citit-o repede. Am intrat , apoi , in vorba. 
   L-am intrebat de ce a ajuns un om al strazii , un hoinar si-unul ce tanjeste dupa o privire calda de la un trecator oarecare.Tacere.Atunci cand unul dintre noi vroia sa spuna ceva, exista o anumita ezitare, un loc la vorba pentru celalalt si de aceea, era din nou tacere. Probabil nu-i prea placea sa vorbeasca despre propriul trecut ... Sau poate era tipul omului tacut si indiferent. Desi stateam cu ochii pe nuvela mea, gandul imi era tulburat de lucruri marunte legate de noul meu asa-zis "prieten".
   Deodata, el rupse tacerea. Acea fina tacere care mai era deranjata din cand in cand de zgomotul motorului unei masini sau de latratul unui caine.
  - N-am facut niciodata ceea ce eram nevoit si fara-ndoiala nici n-am de gand sa fac. Sunt libertin, dar nu sunt nici nelegiuit, nici ucigas. Eu m-am retras peste hotare pentru ca nu am acceptat sa fiu ca ceilalti de-aici : sa fiu o marioneta. Asta nu au inteles . Ei nu m-au inteles si nu ma vor intelege nicicand.E o lume nebuna , tinere. E o lume in care este pus sub semnul intrebarii fiecare lucru bun care se intampla si se indoieste de faptul ca se va mai putea intampla vreodata. O lume in care multi se umilesc pentru a obtine faima , succes si aur, sau chiar fericire. Altii stau si se gandesc la boala pana ce devin bolnavi ; altora le e frica de reusita toata viata pana realizeaza ca nu au obtinut nimic. E-un haos ... Ma-ntelegi?
     Il priveam fix pe omul care tocmai isi varsa amarul vietii lui.Acest simplu vagabond a fugit, revoltandu-se pe firea omeneasca ; mai precis, pe oamenii ce alcatuies aceasta comunitate bazata pe umilinta si comoditate. Brusc, am realizat ca traiesc intr-o lume plina de conditii.E un fel de joc. Si cum fiecare joc are regulile sale , ale acestuia sunt foarte stricte. Observam ca deznadejdile si patima din jurul meu se succedau neintrerupt, fara nici o zi de liniste. De aceea vroiam sa plec. Ma simteam neinteles. Singurul loc care ma mai alina era mansarda plina de amintiri , in care am crescut si-am invatat.
     Gandindu-ma profund, am realizat ca, fata de persoana cu care eram nevoit sa impart o banca la Sosea, eu eram totusi prea las sa ma aventure singur in acest univers al fatarniciei . nu stiam ce hotarare sa iau , prea slab ca sa fug, prea mahnit ca sa raman.
     Ceasurile-au trecut unul dupa altul , de parca nici n-au fost. Iar eu ... Eu am invatat ca nu e o lue perfecta.Dimpotriva. Am invatat ca fiecare lacrima , fiecare vorba rostia cu dispret , fiecare privire dusmanoasa , te pot face mai puternic. Sau ... cel putin asa reiese din spusele partenerului meu.
      Oare sa renunt la gandul meu de a fugi ce imi controleaza mintea? Da, ma intorc la prietenii mei si la visul de a ma gasi pe mine insumi , de a ma descoperi , de a-mi gasi sufletul pereche, acea fata pe care mi-o inchipui si despre care scriu lungi randuri in jurnalele mele numeroase.
      Astfel, am decis sa raman , sa-mi duc in continuare viata de adolescent miop, de redactor, de "doctor" , de baiat melancolic, si , cel mai important, de scriitor al unui roman pe care il voi pune la punct de-ndata ce ajung in mansarda mea.






  Cu mult rabdare, m-am pus in pielea personajului principal din "Romanul adolescentului miop" de Mircea Eliade, continuand un citat dupa propria gandire.Am incercat sa arat defectele lumii in care traim. Acum eu am fost acel adoescent miop care incearca sa se gaseasca pe sine , care-si pune intrebari si incearca sa gaseasca raspunsuri in aceast univers necunoscut inca lui.