Stau pe acelasi scaun din piele maro la biroul de munca. Scriu, scriu, scriu ... De ce scriu? Nu stiu. Poate pentru ca este singurul mod in care ma pot descarca, in care imi pot spune "of"-ul fara sa fiu intrerupta si judecata, fara sa fiu condamnata pentru modul meu de a gandi, de a vedea aceasta lume nu tocmai perfecta, de a spune lucrurilor pe nume.
Ma uit pe fereasta si observ frunzele cum cad , pe rand, una cate una, facand , cu ajutorul unei reci adieri de vant, o adevarata miscare browniana. Trist. E trist cand stau si ma gandesc la toamna trecuta. Acea toamna cand noi, doi adolescenti orbiti de-o iubire frageda, ne plimbam pe aleile parca fara capat ale parcului. O toamna plina de ras, de plans, de dor. O toamna in care nu exista eu , sau el , ci noi. A fost . Acum , ca doi straini , trecem cu privirea-n pamant unul pe langa celalalt , evitand orice fel de contact , evitand orice fapt ce ne-ar putea reda din nou acea patima a visului, a euforiei, a iubirii. Dar de ce? De ce evitam sentimentul cel mai placut posibil , iubirea? Un lucru ce nu-l voi intelege nicicand. Te urasc pentru ca ma faci sa te iubesc atat de mult , sa cred si sa sper ca maine vei fi si tu parte a universului meu. Dar stai... Gresite-mi sunt vorbele... Tu insusi esti universul meu. Sau cel putin , erai... Dar sentimentele nu mor niciodata, pentru ca sunt "hranite" cu amintiri.De aceea ne este atat de greu sa trecem peste, sa mergem mai departe...
Ma ascund in zadar sub una dintre mastile pe care le manuiesc asa de bine cand nu vreau sa mi se vada pe chip suferinta . Inca traiesc visul unei seri tomnatice, in care cuvintele frumoase si atingerile calde , imi mangaiau sufletul, ma alinau, imi dadeau puterea de a trece peste orice obstacol, si , cel mai important , imi aratau ca nu sunt singura in aceasta lume bazata pe umilinta ,ura si fatarnicie.
Si totusi, uite-ma singura , in aceasta melancolica zi ploioasa de octombrie , incercand sa-mi controlez emotiile, si stergandu-mi din cand in cand cate-o lacrima care curgea usor pe obrazul meu. Ma lupt. Da, in zadar ma lupt cu gandul ca nu te voi revedea curand, ca tu esti cel care mi-a deschis ochii si-apoi te-ai indepartat , lasandu-ma sa parcurg singura aceste obstacole pe care sunt nevoita sa le trec pentru a putea invinge .
Amuzant ... Suntem doi actori.Jucam aceasta poveste de dragoste cu intensitate.Si acum... Acum Romeo a recucerit-o pe Julieta. I-a aprins din nou acea flacara puternica in adancul inimii. Si-amandoi stiu ca intr-o zi se va termina totul. Si-amandoi adora aceasta provocare... Pentru ca gandul ca intr-o zi se va sfarsi aceasta nebunie ii face sa guste fiecare moment petrecut unul in prezenta celuilalt, ii face mai puternici.
Voi iesi acum din lumea asta in care printul pe cal alb isi saruta printesa si ii jura iubire vesnica si voi incerca sa inchei aceasta pagina de jurnal , aceasta pagina de ganduri catre tine , iubite . Sfarsesc prin a observa ultima frunza cazuta pe poteca asfaltata .E plina de nuane rosii aprinse . Un rosu aprins ca flacara fostei noastre iubiri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu